Cand eram mica mi-am dorit sa pot sa scriu. Ma fascina modul in care oamenii mari faceau niste semne pe hartie care aveau un inteles – unul ascuns mie. Nu mai stiu cati ani aveam, stiu doar ca umpleam foi intregi cu „bucle”. Asa intelegeam eu scrisul. Niste semne, toate la fel, care semanau cu niste bucle. Cand am invatat literele mi-am dat seama ca ce scriam eu erau siruri de e-uri si u-uri mici de mana. Din cand in cand pe foaie mai faceam o pauza ca sa pot incepe un alt sir, mai lung sau mai scurt de e-uri si u-uri. Asa intelegeam eu cuvintele.
Nu imi amintesc nici cand si nici cum am invatat sa scriu. Nici daca m-am bucurat, nici daca scriam bine sau mancam litere. Imi amintesc insa momentul in care mi-am dat seama ca e usor sa scrii o compunere.
Cred ca era vacanta dintre clasa intai si clasa a doua. Avusesem tema de vacanta 20 de compuneri de o pagina, o pagina si jumatate in care sa povestim lucruri pe care le-am vazut in vacanta. Prima zi de scoala. Doamna invatatoare (pe vremea aceea, tovarasa):
- Cristina, unde e caietul tau cu tema de vacanta?
- Acasa, l-am uitat.
- Hm, dar cate compuneri ai scris?
- ...10
- Bine, sa aduci caietul maine.
- Sigur ca da.
Am mers acasa. Nu imi era rusine de minciuna mea. Cand a venit tata i-am spus ce am facut. Nu s-a suparat. Doar mi-a spus ca daca am promis ca aduc caietul a doua zi trebuie sa scriu cele 10 compuneri. Si am inceput. Compunere dupa compunere. Despre vacanta la munte, despre mare, despre satul bunicilor, despre manastirile vizitate, despre sora mea, despre orasul meu si asa mai departe. Imi amintesc foarte bine ca fiecare compunere a avut fix o pagina (minimul necesar) si ca incercam sa fac literele cat mai mari ca sa pot scrie mai putin. Am scris pana tarziu, cu tata alaturi. Pana am terminat. A doua zi am mers victorioasa la scoala. Doamna invatatoare insa nu m-a mai intrebat de caiet...
A venit clasa a patra. Olimpiada de limba si literatura romana, faza judeteana. Tema – descrieti un rasarit de soare. Nu mi-au placut niciodata descrierile asa ca am facut o poveste. Si am luat premiul intai. Am fost foarte surprinsa si mai ales foarte incantata. Un adevarat moment de glorie. Mi-a placut. Asa ca m-am decis – AVEAM SA DEVIN SCRIITOARE.
Si asa a inceput. Scriam compuneri si comentarii din ce in ce mai lungi, mergeam la olimpiade si concursuri, faceam planuri despre cartile pe care urma sa le scriu. Trebuie sa va spun ca am si inceput sa scriu mai multe „carti” (evident, nu am terminat niciuna). Imi amintesc foarte bine prima incercare de a scrie o carte: scriam pe un caiet dictando de 100 de file. Scriam ingrijit, cu creionul ca sa pot sterge ori de cate ori nu imi placea ceva. M-am plictisit repede, mi-a venit o alta idee, am inceput sa scriu pe un alt caiet si tot asa.
In tot acest timp nu mi-am pus niciodata problema de ce scriu. Si nici nu aveam ceva important de a comunica. Stiam un singur lucru, vroiam sa devin scriitoare.
In liceu a palit visul gloriei din scris. Mai ales ca nu ma puteam hotara despre ce sa scriu. As fi scris orice, dar nimic nu parea suficient de bun, de original. Cu riscul de a va plictisi va mai povestesc un moment. Eram la inceputul clasei a zecea, in plina perioada nichita stanescu. Citisem undeva ca nichita era mereu beat cand scria. Asa ca m-am gandit ca as putea sa incerc si eu: sa ma imbat, sa scriu si sa vad daca e ceva deosebit. Asa ca am asteptat momentul prielnic cand parintii au plecat in weekend de acasa. Am baut diverse lucruri din casa, m-am ametit, am luat repede caietul de incercari si am scris pana mi s-a facut somn. Cand m-am trezit am citit ce scrisesem. Am fost dezamagita. Nimic special.
Am continuat insa sa scriu. Fara un motiv si fara o tema anume. Scriu si acum, din cand in cand. Ma ajuta sa imi pun gandurile in ordine. Sau pur si simplu ma amuza. Scriu despre nimic. Nu stiu daca scriu bine sau prost, dar, sincera sa fiu, nici nu conteaza. Pentru mine scrisul e ca un exercitiu placut. O metoda de relaxare. In scris pot spune mai multe lucuri decat intr-o discutie cu cineva. Nu ma influenteaza nimic si nimeni. Pot spune cate prostii vreau, pot sa fiu vesela sau trista, pot sa fiu patetica sau optimista, proasta sau desteapta, pot sa mint sau sa spun adevarul. Scriu pentru ca imi place. Si mi-ar placea sa scriu mai mult :).
PS – tot ce am povestit mai sus e adevarat; in sertarul vechiului meu birou inca mai pastrez foile cu e-uri si u-uri, caietul cu cele 10 compuneri, compunerea premiata in clasa a patra, prima incercare de a scrie o carte, marturiile perioadei nichita si multe, multe alte nimicuri despre care nu v-am povestit.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Grozav! Serios... nu-mi vine sa cred. E incredibil. Am zeci si zeci de caiete umplute doar pe primele 5-10 pagini scrise frumos cu pixul sau creionul si cu putine taieturi (probabil ca de asta nu mi-au placut niciodata) pe care le arunc unde vad pentru ca ma plictisesc imediat dupa ce le incep ca si cum si-ar pierde farmecul. Nu stiu de unde te-am scos de pe pagina de pe google dar esti exact ca mine. Nici nu stii cat am cautat pe cineva ca tine. Pur si simplu sunt la fel. Ideile despre noi carti curg atat de repede doar ca eu nu apuc sa le asez pe hartie pentru ca trec automat la alte subiecte pe care le consider mai interesante. Trebuie sa te cunosc mai bine! Neaparat! Vreau din tot sufletul meu sa fiu scriitoare! Iti las mail-ul meu m0nYQ@yahoo.com (da, ma numesc monica...apropo...a doua litera e zer0). Momentan nu imi pasa daca cei care imi vor vedea comenatriul o sa imi ia id-ul sau mail-ul. Daca ai dori si ai avea timp as putea sa-ti trimit cateva din compunerile mele! Te rog nu ma ocoli...
Se vede imediat ce intri pe blog ca nu te zgarcesti la cuvinte, majoritatea acre posteaza pe bloguri sute de mesaje pe zi fara sa fie curiosi ca scriu un rand sau 2, doar sa dezvolte blogul, dar pana la urma fiecare scrie cu un scop. Mereu am tinut cu cei care fac ceva din placere nu pentru un folos material, dar criza asta de bani ... si sa nu uitam suntem in Romania ...
Trimiteți un comentariu